Azi

Imi amintesc ca, atunci cand eram mica, primisem de la "Mos Nicolae" un jurnal cu lacatel(care bineinteles ca avea doar rol decorativ, nimic mai mult).Atunci mi-l ascundeam in locuri nebanuite de parintii mei.Imi era rusine sa scriu ceva in el, imi era rusine ca ascundeam ceva pe niste hartii care pareau insignifiante.Si imi era rusine cand ma gandeam ca mama sau tata ar fi putut citi din acel jurnal colorat.Dar era varsta(10-11 ani) la care intimitatea mea puerila trecea printr-un proces de schimbare.Simtem nevoia sa ma destainui "cuiva" care nu are ratiune.Stiam ca hartiile nu pot judeca un om.
Dar iata ca peste cateva zile, am prins-o pe saraca mama citind cu dragoste cuvintele din adancul sufletului meu.A fost o dezamagire totala.Eram intr-un  fel introvertita, nu vroiam sa privesca nimeni acolo unde numai eu ajungeam:adancul.
Am aruncat jurnalul abia dupa ce Bianca(colega) citise din el.Aveam de facut un proiect la istorie, planse pline cu imagini decupate si scris trudit.Nu stiu cum a reusit ea sa il descopere, dar a reusit.Si l-a si citit.Integritatea mea fusese sfaramata.A doua zi l-am incinerat...macar cenusa sa fi ramas.Asa gandeam eu pe atunci.Eram orgolioasa si secretoasa.
Acum sunt tot eu, chiar daca m-am schimbat.Cand citesc din jurnalul fratelui meu(si ii cer iertare dar nu ma pot abtine) imi dau seama cat de magica e copilaria, si ce suflet frumos ai cand esti copil!Nu ai griji, nu ai ganduri rele, nu te simti niciodata presat de timp.Acum, timpul pare sa fie problema principala.Asa pare cu cat te "adultesti" mai mult.
Asadar, imi place sa scriu.Mereu mi-a placut.Am atatea ganduri cateodata, incat nu vreau sa le pierd undeva in nestire, vreau sa le pastrez.Peste cativa ani voi citi ce am scris si cu siguranta voi fi cu gura pana la urechi.